File de Istorie-Vikingii

20140104-125210.jpg
Nimic în istorie nu este inevitabil, dar date fiind nevoia de resurse şi talentul de navigatori, nu ne surprinde că vikingii, după ocuparea insulelor Shetland, îşi continuă periplul în Faeroe, Islanda sau Groenlanda, ba drumul îi poartă şi pe ţărmurile Americii de nord. În Atlanticul de nord vikingii reuşesc să se stabilească pe tărâmuri neumblate, făcând minuni în Islanda, unde creează o societate cu adevărat avansată.

La nord de Shetland sunt insulele Faeroe, o serie de 22 de insule dintre care 18 sunt încă nelocuite. Vikingii ajung aici în jurul anului 800, unde îi găsesc pe călugării irlandezi, care stabiliseră lăcaşuri în aceste locuri îndepărtate, în conformitate cu idealul de pelerinaj pentru penitenţă. Date fiind păşunile numeroase, turmele cu oi nu întârzie să apară. Dacă la început colonia vikingă nu are mari dimensiuni, în mai puţin de un secol se măreşte considerabil datorită disidenţilor din Norvegia lui Harald Finehair. Alătuir de exilaţii politici mai participau însă şi căutătorii de pământ, bogăţii şi aventură. Saga Faeroezilor, fără mare grad de istoricitate, îl glorifică îndeosebi pe Olaf Tryggvasson, care creştinează insulele. Treptat, ele ajung un punct de reper important între Norvegia şi Islanda.
Ţara Gheţurilor

Civilizaţia vikingă îşi atinge apogeul printre gheţarii Islandei, copilul care şi-a depăşit părintele continental, pentru că aici germanicii au putut să se dezvolte nestingheriţi de nimeni. Istoricii din antichitate pomenesc o insulă, la 6 zile depărare de Britannia, pe care o numesc Thule, capătul lumii. Din 775 omniprezenţii călugări irlandezi , numiţi papar de către vikingi, veneau aici vara. Tradiţia spune că vikingii au poposit aici pe la 860, o dată relativ târzie dată fiind proximitatea insulelor Faeroe. Cine a fost primul care a păşit aici? Landnamabok vorbeşte despre trei personaje: Naddod, Gardar şi Floki. Primii doi “strămoşi” laudă frumuseţile imobile şi bogăţia de peşte de aici, în vreme ce Floki Vilgerdarson nu este deloc impresionat, dar numele de Tara Gheţurilor pe care îl oferă insulei este cel ce a rămas. Poveştile despre întemeiere nu sunt ele însele importante, dar constituie un reper fundamental pentru generaţiile viitoare care vor crea mitologia originilor.

Din 870 până în 930 vin succesiv valuri de colonişti, care se stabilesc pe lângă fiordurile fertile şi câmpiile de pe coastă. Islanda devine rapid o aşezare vikingă independentă. Două surse din secolul al XII-lea descriu această colonizare: Ari Thorgilsson, părintele istoriografiei islandeze, scrie în 1125 Islendingabok, ajutat de mentorul său Hallr Thorarinsson, creştinat în 998 şi urmaş al coloniştilor. Celălalt izvor, Landnamabok, este mai mult un catalog al coloniştilor, inventariind 400 de personaje cu poveşti aferente. Şi ele sunt mai mult tradiţii decât istorii, spunându-ne că Ingolf Arnarson a fost primul colonist, care soseşte aici însoţit de fratele său Hjorleif, ucis de sclavii săi drept pedeapsă pentru că nu a sacrificat zeilor. Din poveste ne facem o idee despre procedeul colonizarii: zeii le arătau oamenilor unde să-şi ridice casa atunci când aruncau peste bord nişte piloni; oamenii veneau însoţiţi de familie; fiecare coloniste avea dreptul la un teritoriu pe care el şi oamenii lui îl trasau purtând o făclie.

Exista şi o măruntă componentă celtică, originea unora dintre soţiile sau concubinele nordicilor. Printre figurile legendare ale Islandei se numără şi Njall, un celt despre care se scrie o întreagă saga. Oricum, Islanda este o colonie în speţă a Norvegiei: toponimia indică origini din regiunile sud-vestice Sogn, Hordaland şi Rogaland, o mică parte emigrând şi din Faeroe sau Scoţia. Cât despre numărul coloniştilor, dacă sunt menţionaţi iniţial 400, adică oameni cu stare, punând la socoteală familiile şi alaiul, în 60 de ani este posibil să se fi ajuns pe la 20.000 de oameni.

Snorri Sturlusson şi Landnamabok atribuie migraţie condiţiilor politice din vremea lui Harald, care undeva între 885 şi 900 învinge o mare parte din lorzi la Hafrsfjord. Dar printre colonişti se numărau şi prieteni ai săi, precum Ingimund cel Bătrân sau Hrollaug, iar Harald a încercat să controleze fenomenul limitând dimensiunea permisă a teritoriilor luate în stăpânire şi taxând populaţia care voia să emigreze. Tentaţia de noi pământuri trebuie să fi fost mai imprtantă, în condiţiile unei suprapopulări în fiordurile din sud-vestul Norvegiei.

Noua societate avea nevoie de organizare şi s-a adoptat rapid o guvernare aristocratică. Între 927 şi 930 lorzii conducători conchid că este necesară crearea unui corp care să adopte legi şi să rezolve diferendele. Ca urmare îl trimit pe Ulfjot în Norvegia pentru a face investigaţii juridice. Ce rezultă este legislaţia lui Ulfjot. Adunările regionale au existat încă de la începutul colonizării (thing), dar o adunare generală (althing) s-a întrunit probabil pentru prima dată în 930. Locul ales pentru întrunire (thingvellir) este şi astăzi unul dintre cele mai impresionante obiective din Islanda: la nord de cel mai mare lac, la capătul unui clivaj natural vast. Aici se adunau o dată pe an aristocraţii vreme de două săptămâni în care luau decizii privind mica “republică”. Coloniştii nu erau doar lideri seculari, ci şi religioşi, mari preoţi (godar).

Din cele 12 districte veneau câte trei membri, iar aceşti 36 alegeau un reprezentant care prezida trei ani la rând adunarea şi care recita legile. În 965 Islanda a fost divizată în patru cartiere cu câte trei districte, mai puţin nordul care avea patru. Erau acum 39 de membri. Să considerăm acest althing drept prima instituţie democratică ar însemna să neglijăm natura lui prin excelenţa aristocratică. El este însă foarte imprtant caci denotă prima încercare a vikingilor de a se organiza pornind de la zero. Instituţia a funcţionat, oferind stabilitatea necesară ascensiunii dovedite de înflorirea culturală excepţională.

Convertirea la creştinism nu se datorează atât elementelor creştine prezente printre colonişti, de altfel nesemnificative, cât accederii la tronul Norvegiei a lui Olaf Tryggvasson, creştin, în 995. Ari ne povesteşte în Islendingabok că tatăl său vitreg fusese botezat de unul dintre primii misionari ai regelui Olaf, iar tutorele lui Ari, Teit, era fiul lui Isleif, primul episcop al Islandei. După o misiune mai puţin reuşită, regele Olaf trimite două căpetenii islandeze creştinate înapoi în Islanda împreună cu preotul Thormond. În althing are loc o confruntare politico-religioasă, dar până la urmă se decide ca toţi să fie creştini oficial, dar păgânismul putea fi practicat în privat. Primul episcop, Isleif, s-a stabilit în 1056 la Skaltholt, unde s-au descoperit ruinele unei catedrale din lemn. O codificare a canoanelor s-a realizat abia în 1123.

20140104-125404.jpg
Ţara Verde

Colonia din Groenlanda, deşi micuţă, la capătul lumii, este dovada incredibilei capacităţi de explorare şi adaptare a întreprinzătorilor nordici. Spre deosebire de Faeroe şi Islanda unde vikingii au mai întâlnit câte un călugăr irlandez, în Groenlanda au găsit pustiul. În surse primul contact cu insula este datat undeva la 900, şi tot o furtună trimite acolo o corabie, cea a lui Gunnbjorn care se îndrepta spre Islanda şi zăreşte o întindere vastă spre vest. Pornind de la saga, câteva insuliţe ajung să îi poarte numele. Colonizarea Groenlandei se leagă de numele lui Eric cel Roşu, o figură cât de poate de istorică. Arheologii au descoperit de altfel casa lui, biserica soţiei sale şi mormintele familiei.

Pe la începutul anilor ’80 din veacul al IX-lea, Eric si tatăl său Thorvald sunt forţaţi să părăsească jaeren, sud-vestul Norvegiei. În Islanda spiritele se încing pentru că sosind târziu nu primesc decât teritorii marginale. Luptele cu lorzii locali îi aduc lui Eric un exil de trei ani, posibilitate de a explora teritoriul zărit la vest de către Gunnbjorn. Angmagssalik, cel mai apropiat punct de Islanda, era la patru zile de Islanda. Eric are însă inspiratîa să navigheze mai la sud-vest, unde descoperă tărâmuri înverzite şi fiorduri adânci. Eric o numeşte Tara Verde pentru a atrage colonişti. Pentru islandezii care începeau să sufere de foame era o perspectivă promiţătoare. În anii următori şi norvegienii se interesează de noul teritoriu. Coloniştii se vor stabili în două aşezări, cu 90, respectiv 140 de ferme. Eric şi-o construieşte pe a sa la Brattahlid, aproape de locul de adunare a thing-ului. Creştinismul pătrunde aici tot în jurul anului 1000, iar saga ii acordă un rol misionar important soţiei lui Eric, Thjodhild. Biserica creştină avea să prospere în Groenlanda, unde se stabileşte o dioceză la Gardar, două mănăstiri şi 12 biserici parohiale.

Familiile care trăiau aici se bazau în principiu pe creşterea oilor şi vitelor, dar aveau la dispoziţie şi o mare cantitate de peşte, precum şi vânat (foci, morse, urşi). Cât de departe s-au dus vikingii? O piatră cu inscripţii runice de la începutul secolului al XIV-lea s-a găsit la o latitudine de 73°N, iar unii vikingi au navigat chiar mai departe, până la Golful Melville. Comunităţile au rămas însă la sud, însumând cam 4000 de suflete. Sursele despre Groenlanda medievală abundă: scrisori papale, participări la sinoade, saga, poveşti despre urşi polari oferiţi în dar prinţilor Europei. O descriere foarte favorabilă avem din Oglinda Regelui, o carte din secolul al XIII-lea despre eticheta de curte. În plus, dovezile arheologice abundă şi ele. S-au excavat sute de clădiri, case lungi de 15 metri cu pereţi din turbă şi piatră, printre care şi cea a lui Eric. Catedrala de la Gardar, ridicată în secolul al XII-lea, este acum doar o ruină, dar odinioară se înălţa până la 28 de metri. În cimitirul de la sud de Brattahlid s-au găsit şi veşmintele şi alte obiecte ale oamenilor, păstrate datorită condiţilor climatice.

Din motive cu totul misterioase, aşezarea groenlandeză dispare la 1500. Cea mai bună explicaţie se rezumă momentan la un amestec de moficări climatice şi politice. În 1261 teritoriul până atunci independent trece sub autoritatea regelui norvegian, care impune unele restricţii comerciale. Cum localnicii se bazau pe exeportul de lână, piei, fildeş, şi pe importul de lemn, fier şi grâne, condiţiile de viaţă trebuie să se fi înrăutăţit. Şi totuşi, Groenlanda nu depindea economic de comerţul cu Norvegia, pentru că din multe puncte de vedere era autosuficientă. Carenţa cea mai mare, cea de lemn, se suplinea nu neapărat prin material din Norvegia, pentru că se găsea şi mai aproape, în Markland (Labrador).

Clima s-ar putea să fi jucat un rol mai important, pentru că saga ne spun că în secolul al XIII-lea temperaturile apei au scăzut şi gheţurile s-au extins spre sud. Odată cu gheţurile din nord au coborât şi eschimoşii, cu care groenlandezii au conflicte la mijlocul secolului al XIV-lea. În 1492 papa Alexandru al VI-lea scrie că nu mai trăieşte nimeni acolo. Cel mai vestic avanpost al creştinătăţii dispăruse brusc, iar papa îi scrie epitaful exact în anul când Columb descoperea Lumea Nouă. O redescoperea de fapt, căci vikingii nu şi-au oprit aventura în Groenlanda.

Preluat din http://www.historia.ro

20140104-125504.jpg

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s